Copilaria... ce inceput frumos ne ofera viata!
Si zic copilaria, pentru ca inca odata retraiesc copilaria alaturi de minunea care creste precum un vlastar sub ochii mei, Ioana.
Si pentru ca suntem la varsta descoperirilor fabuloase seara la culcare nu se lasa pana nu incepi sa ii povesteti. Si nu orice poveste cu feti frumosi cu mot in frunte, cu Ilene Cosanzene, palate de clastar si pantofi uitati in graba pe scara acestora dupa un bal furtunos in bratele printului. Ci povesti depre cum a fost ea mica si povesti despre cum am fost eu mica.
Cum a fost ea mica nu-i problema, dar nici prea mult de povestit oricat as incerca eu sa infloresc magic povestea.
Cum am fost eu mica, ei aici incep problemele... si asta pentru ca in toate amintirile mele nu exista una in care eu sa nu fi facut o traznaie, o pozna, o ghidusie. Acum ca sunt parinte si trebuie sa povestesc depre copilaria mea imi dau seama la ce pericole ma expuneam si ce emotii traia biata mama sau ce emotii ar fi trait daca stia ce imi poate mie pielea.
Si cu toate astea tot ma amuz teribil la amintirile copilariei.
Desigur existau jocurile fetelor cuminti gen: elasticul, sotronul, coarda, intinsul presului in gradina si imbracat/dezbracat papusi... dar mult mai palpitante pentru mine erau ratele si vanatorii, leapsa pe coco (coco = coctatelea), tara-tata vrem ostasi, lapte gros, baza, capra, frunza, fata ascunselea - vara de la noua seara pana pe la douasprezece noaptea cand cu greu ne lasam dus in casa si ajungeam sa ne ascundem la o distante de o statie de masina fata de casa.
Cataraturi pe diverse cladiri din fata blocului, fugit cu autobuzul in Cismigiu, catarat in pomi, dat pe derdelusul de muschi de copaci la tara (mama ce mai urla Popeasca - mamai'mea - la mine ca veneam cu pantalonii verzi si sfasiati), suflat cornete si bilute unii catre altii, pocnitori cu carbid sau cu pucioasa de chibrit, fumigene cu mingi de ping-pong ... si cate si mai cate!!
Dar printre toate astea a existat un om! O femeie in varsta a carei dragoste pentru copii si bunatatea sufletului ei ne-a bucurat anii copilariei ... tanti Buna. Da, tanti Buna pentru ca noi copii asa o stiam, drept tanti Buna.
Femeia asta locuia la etajul unu in blocul lipit de cel in care locuiesc, cu balconul pe spate si nu la bulevard. Si pentru ca noi nu vroiam sa intram in casa, sa ne rupem de la joaca nici macar pentru un pahar cu apa, tanti Buna era cea mai buna la potolit setea. Ne asezam in sir indian sub balconul femeii, cate 5 - 10 copii si incepeam sa o strigam: "tanti Buna, tanti Bunaaa". Ea iesea la geamul balconului si ochii ii sclipeau de fericire cand ne vedea adunati la geamul ei. Intra pentru cateva minute in casa, ca mai apoi sa iasa la geam cu un bidon de 2 l de apa, alb, legat la gura cu o sfoara de legat celofanul la borcanele de muraturi, si derula incet sfoara pana ajungea bidonul la noi. Hehe, si ce ne mai bucura mica ghidusie pe care o facea pentru noi si ce ghionturi ne mai dadeam pentru apa pe care ea ne-o oferea cu drag.
Privind in urma, nu pot sa nu ma gandesc cu tristete la copilaria Ioanei mele. Nu ca nu ar avea una frumoasa. Ci pentru ca nu traieste ce copilarie am trait eu, una care a pus imaginatia la contributie in stil grande, pentru ca noi nu aveam play doh, papusi care manca-beau-fac pipi-plang-fac febra. Noi nu aveam genti cu catei in ele, mini-bucatarii mega utilate, calculator, televizor cu nspe mii de canale de desene, tablete, telefoane mobile. Noi aveam genti facute din cartusele de la Kent sau Marlboro pline cu frunze de liliac in loc de bani, noi aveam cutii goale de la banane din care ne faceam bucatarie si nomol cat cuprinde pentru checul aburind.
Dar viata mai este si depre cum si-o face omul singur. Iar eu cu siguranta nu o sa las o seara sa treaca pe langa mine si Ioana, fara ca ea sa rada sau sa facem ce isi propune sau fara sa o indemn sa mai infese si ea papusile si sa le dea sa manance.
Cu cât îmbătrânesc, cu atât simt mai profund că puţinele bucurii ale copilăriei sunt cele mai bune pe care ţi le poate da viaţa. - Ellen Glasgow
Ramaneti copii,
GD
